Editorial: Atacul masiv lansat de Israel asupra Iranului – care a vizat instalații nucleare, baze militare și lideri de rang înalt ai regimului iranian – ridică întrebări serioase, nu doar despre securitate, ci și despre oportunitatea și legalitatea deciziei și momentul ales. A fost această ofensivă un răspuns justificat la o amenințare iminentă? Sau a fost, mai degrabă, un calcul politic intern și o mișcare geopolitică riscantă, cu mize care depășesc cu mult retorica securității naționale?
Atacul asupra Iranului sabotează negocierile Teheran – Washington
Atacul israelian a fost lansat cu doar câteva zile înainte de reluarea negocierilor dintre Statele Unite și Iran, la Oman, în cadrul eforturilor diplomatice de a revigora acordul nuclear. Loviturile au fost precise și devastatoare: au fost uciși lideri militari de top, inclusiv comandantul IRGC Hossein Salami și șeful Statului Major iranian Mohammad Bagheri, alături de mai mulți oameni de știință din programul nuclear.
Israelul știa că aceste negocieri ar putea duce la o detensionare – exact ceea ce ar reduce argumentele unei intervenții militare. Din acest punct de vedere, este greu să nu vezi atacul ca o tentativă deliberată de sabotaj diplomatic, consideră analista Diba Mirzaei, cercetătoare doctorală la Institutul German pentru Studii Globale și Regionale (GIGA): „Nu cred că Israelul a vrut doar să întrerupă negocierile. A vrut să le saboteze complet.”
Totuși, există un detaliu-cheie care nu poate fi ignorat: Președintele american Donald Trump și-a schimbat radical poziția față de acest atac. După ce inițial l-a avertizat pe Netanyahu să nu pericliteze discuțiile nucleare, Trump a declarat ulterior atacului că loviturile sunt „excelente” și a acuzat Iranul că a respins propunerile americane privind îmbogățirea uraniului. Mai mult, Trump a lăsat să se înțeleagă că atacuri și mai dure ar putea urma.
Este Iranul o amenințare iminentă?
Benjamin Netanyahu a justificat acțiunea afirmând că Iranul ar putea avea „o armă nucleară în câteva luni, poate chiar mai puțin”. Un oficial israelian anonim a mers și mai departe, susținând că Iranul are deja suficient material fisionabil pentru 15 bombe nucleare.
Totuși, această panică nu este împărtășită de alți actori internaționali. Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) a criticat Iranul pentru lipsa de transparență, dar nu a afirmat că regimul de la Teheran a construit sau este pe cale să construiască arme nucleare.
Mai mult, directorul serviciilor americane de informații a declarat în martie că nu există dovezi că Iranul și-ar fi reluat programul de înarmare nucleară, suspendat încă din 2003.
Un avantaj nuclear păzit cu rachete
Ipocrizia nu poate fi ignorată: Israelul este singura putere nucleară din Orientul Mijlociu, deși nu a recunoscut oficial niciodată acest statut. Temerea că un Iran nuclear ar elimina acest avantaj strategic pare a fi unul dintre principalele motoare ale agresiunii.
Dar asta nu justifică folosirea forței în afara cadrului legal. Profesorul Michael Becker, expert în drept internațional, explică limpede: „Nu există dovezi că un atac iranian era iminent, iar dreptul internațional nu permite acțiuni preventive doar pe baza presupunerii că o țară ar putea deveni periculoasă în viitor.”
Câștig extern, miză internă
Pe lângă dimensiunea militară și diplomatică, nu poate fi ignorat contextul politic intern al lui Netanyahu. Aflat sub presiunea dosarelor de corupție și a nemulțumirilor legate de modul în care a gestionat atacul Hamas din 7 octombrie 2023, premierul israelian se află pe o sârmă subțire. Coaliția sa este instabilă, iar opoziția politică a fost aproape de a forța alegeri anticipate săptămâna trecută.
„Pentru Netanyahu, diferența dintre politică internă și externă a dispărut complet”, remarca analistul israelian Ori Goldberg.
Alți comentatori au fost și mai duri. Deputatul Ofer Cassif a acuzat direct: „Netanyahu e dependent de război. Atacul asupra Iranului a fost dictat mai mult de propriile sale calcule politice decât de securitatea națională.”
Sprijin din SUA
Deși Statele Unite nu au participat direct la lovituri, sprijinul lor tacit a fost esențial. Washington rămâne principalul furnizor de armament pentru Israel și a blocat constant orice condamnare la ONU. Donald Trump a trecut în doar 24 de ore de la avertismente la elogii, numind atacul Israelului „excelent”.
Însă această ambiguitate strategică riscă să coste. Iranul are rețele de aliați în toată regiunea: de la Hezbollah în Liban, la Houthi în Yemen, la milițiile pro-iraniene din Irak și Siria. O escaladare reală ar putea atrage trupele americane din regiune într-un conflict direct, într-un moment în care SUA încearcă tocmai să evite extinderea focarelor de război.
Un calcul cinic, marca Netanyahu
Israelul a ales să lovească Iranul nu pentru că era atacat, ci pentru că a văzut o fereastră politică, militară și diplomatică favorabilă. Netanyahu a jucat o carte extrem de riscantă, în numele „securității naționale”, cu scopul supraviețuirii politice personale.
Atacul, departe de a preveni un pericol, ar putea amplifica haosul regional, discredita negocierile diplomatice și pune în pericol stabilitatea pe termen lung. Este o demonstrație de forță care, în loc să întărească Israelul, îl expune și mai mult, izolându-l moral și juridic.
Flux știri internaționale
