În peisajul politic românesc, puține figuri au captat imaginația publicului precum Corneliu Vadim Tudor și, mai recent, Călin Georgescu. Unul zbiera tare, celălalt vorbește frumos și fără sens. Ambii au intrat pe scena publică cu un discurs incendiar, promițând să salveze națiunea de un „sistem” corupt și opresiv. Naționalismul lor fervent, carisma și critica neobosită la adresa elitelor i-au propulsat în lumina reflectoarelor iar apoi pe buletinele de vot. Însă, dincolo de retorica lor aparent identică, o contradicție flagrantă le unește destinele: ambii s-au declarat „antisistem”, deși carierele lor au fost profund ancorate în chiar structurile pe care pretind că le combat. Asemănările dintre cei doi sunt izbitoare, dar ipocrizia lor față de poziționarea antisistem dezvăluie o realitate mai puțin eroică decât cea pe care o promovează.
Asemănări izbitoare: Naționalism și populism
Corneliu Vadim Tudor, autoproclamatul „Tribun”, și Călin Georgescu, autointitulat purtător al „adevărului” românesc, împărtășesc o serie de trăsături care par trase la indigo. Amândoi au construit discursul public pe fundamentul unui naționalism ardent, invocând constant gloria trecutului românesc și necesitatea revenirii la „valorile strămoșești”. Vadim visa la o „Românie Mare” care să recupereze teritoriile pierdute, în timp ce Georgescu promovează o Românie suverană, eliberată de influența UE și NATO. Discursul lor populist a prins rădăcini în nemulțumirile sociale: Vadim a exploatat sărăcia și haosul tranziției postcomuniste, iar Georgescu a capitalizat pe frustrările generate de pandemie și criza economică actuală.
Talentul oratoric este un alt punct comun.
Vadim impresiona prin invective și teatralitate, transformând fiecare apariție într-un spectacol memorabil. Georgescu, deși mai temperat, adoptă un ton mistic, presărat cu referințe la credință și tradiție, care rezonează profund cu un public dezamăgit de clasa politică. Ambii s-au prezentat ca „lideri providențiali”, trimiși să salveze poporul de sub jugul unui sistem ostil, fie că era vorba de „hoții” din Parlament sau de „globaliștii” care „ne fură țara”
Ipocrizia antisistem: Luptători din interiorul sistemului
Ceea ce face asemănarea dintre cei doi cu adevărat fascinantă – și paradoxală – este ipocrizia flagrantă a poziționării lor „antisistem”. Ambii au clamat că sunt outsideri, răzvrătiți împotriva unui establishment corupt, dar carierele lor spun o poveste diferită: au fost nu doar beneficiari ai sistemului, ci chiar parte integrantă a lui.
Corneliu Vadim Tudor a fost jurnalist în epoca ceaușistă, publicând în presa de stat și bucurându-se de o anumită recunoaștere oficială. După 1989, a intrat în politica parlamentară, conducând Partidul România Mare și ocupând un loc confortabil în legislativ timp de decenii. Salariile de parlamentar, influența politică și accesul la media i-au asigurat o poziție privilegiată, chiar în timp ce tuna și fulgera împotriva „trădătorilor” din sistem. Retorica sa antisistem – cu promisiuni de genul „mitraliera pe stadioane” – era mai degrabă un spectacol populist decât o respingere reală a structurilor de putere.
Călin Georgescu nu este cu nimic diferit. Cu o carieră în administrația publică centrală, inclusiv în Ministerul Mediului și ca reprezentant al României în organizații internaționale, Georgescu a operat ani de zile în interiorul sistemului pe care acum îl denunță vehement. Experiența sa instituțională i-a oferit educație, conexiuni și vizibilitate – toate pietre de temelie pentru ascensiunea sa actuală. Totuși, el se prezintă ca un „luptător” împotriva globalismului și a elitelor, de parcă ar fi un străin al mecanismelor pe care le-a servit.
O strategie populistă, nu o revoluție
Contradicția dintre discursul antisistem și realitatea biografiilor lor nu este o greșeală, ci o strategie. Populismul funcționează cel mai bine atunci când liderul poate pretinde că vorbește pentru „popor” împotriva „sistemului”, chiar dacă el însuși este un produs al acelui sistem. Vadim a folosit această tactică pentru a-și justifica prezența în Parlament: lupta „din interior” pentru a curăța corupția. Georgescu face același lucru, dar într-un context modern, amplificat de rețelele sociale – TikTok și videoclipurile editate profesional îi dau o aură de autenticitate, deși mesajul său rămâne construit pe o bază similară de oportunism.
Niciunul dintre cei doi nu a renunțat vreodată la beneficiile sistemului – fie că vorbim de poziții publice, salarii sau influență. În loc să propună o alternativă reală, ambii au preferat să exploateze frustrările colective pentru a-și consolida propria imagine. Vadim a fost un insider care țipa împotriva insiderilor; Georgescu este un fost funcționar al statului pe care îl blamează acum. Totodată, acesta a ajuns în cadrul unor organisme internaționale propulstat de statul român. Ipocrizia lor este, în fond, liantul care îi unește cel mai puternic.
Aceeași mască, alt decor
Călin Georgescu și Corneliu Vadim Tudor sunt, în esență, variațiuni ale aceluiași arhetip: liderul carismatic care promite salvarea națiunii, folosind un discurs naționalist și antisistem pentru a masca o carieră petrecută în sânul sistemului. Asemănările lor – de la populism și retorică la apelul către „neam” – sunt evidente, dar ipocrizia lor este ceea ce le definește cu adevărat moștenirea. Nu au fost niciodată cu adevărat antisistem; au fost doar abili manipulatori ai sistemului, transformând nemulțumirea populară în capital politic. În timp ce Vadim a dominat scena anilor ’90 cu vocea sa tunătoare, Georgescu cucerește era digitală cu un mesaj reciclat. Decorul s-a schimbat, dar masca rămâne aceeași.
Flux știri internaționale
