Editorial: Conflictul Israel–Iran: Un război ales de Netanyahu, nu un pericol iminent. Cum a sabotat Israelul o negociere care putea schimba totul
Când rachetele au înlocuit diplomația, iar frica și îndoctrinarea amenințării nucleare a devenit strategie de stat. Odată cu revenirea lui Donald Trump la Casa Albă, negocierile dintre SUA și Iran privind programul nuclear păreau să aducă o rază de speranță într-un peisaj regional tensionat. Timp de luni de zile diplomația între Teheran și Washington a fost reluată pe acestă temă cu sprijinul unor mediatori internaționali precum Oman și Uniunea Europeană. Se contura o posibilă relansare a acordului nuclear și o ieșire din cercul vicios al sancțiunilor și amenințărilor. Dar cu doar trei zile înainte ca o nouă rundă de discuții să aibă loc, Israelul a lansat un atac aerian masiv asupra Iranului. A fost nu doar începutul unui conflict militar deschis, ci și punctul în care s-a prăbușit cea mai serioasă șansă recentă de a evita războiul.
Netanyahu, 30 de ani de retorică formată în jurul amenințării nucleare iraniene
Premierul Benjamin Netanyahu afirmă încă din 1992 că Iranul este „foarte aproape” de a construi o bombă nucleară – idee pe care a susținut-o inclusiv în volumul său publicat în 1995. De atunci, această afirmație a fost reluată obsesiv, odată la câțiva ani. Trei decenii de avertismente, grafice, discursuri și predicții sumbre au sedimentat în societatea israeliană o percepție de amenințare iminentă, care, potrivit foștilor diplomați israelieni, a devenit aproape o doctrină colectivă.
„Majoritatea israelienilor au fost educați să creadă că Iranul este un pericol existențial care trebuie neutralizat cu orice preț – preferabil militar”, spune Alon Pinkas, fost diplomat israelian și analist de politică externă.
Această formă de doctrină națională construită pe frică a transformat orice semn de progres diplomatic între Iran și SUA într-o amenințare la adresa narativului oficial, motiv pentru care, în ochii guvernului Netanyahu, apropierea dintre Teheran și Washington era mai periculoasă decât stagnarea.
Iranul susține că nu are ambiții pentru a dezvolta arme nucleare și se declară deschis pentru un acord verificabil
Într-o declarație oficială făcută astăzi, după declanșarea conflictului, ministrul iranian de Externe, Abbas Araghchi, a reafirmat poziția oficială a Iranului:
„Este convingerea noastră fermă că nu trebuie să deținem armă nucleară, dar nu vrem să fim privați de dreptul de a beneficia de tehnologia nucleară în scopuri pașnice.”
Mult mai important, Araghchi a dezvăluit că în cadrul ultimei runde de negocieri cu Statele Unite, Iranul era pregătit să permită accesul inspectorilor americani pentru a monitoriza programul nuclear în mod transparent.
„La runda anterioară de negocieri, americanii au venit cu mai multe propuneri care nu au fost pe deplin acceptabile pentru noi. Ne-am exprimat punctul de vedere și urma să prezentăm o contrapropunere. Aceasta ar fi putut deschide calea către un acord complet cu Statele Unite.”
Această deschidere a fost blocată brusc de atacul Israelului. Nu doar că a subminat șansa unui acord, dar a compromis și voința politică a Iranului de a continua procesul diplomatic. Iranul a anulat oficial negocierile și a declarat că nu mai există bază pentru dialog atâta timp cât bombardamentele israeliene continuă.
„Dacă agresiunea se oprește, se vor opri și răspunsurile noastre.” – Abbas Araghchi
AIEA: Iran nu produce arme nucleare
La sfârșitul lunii mai, Agenția Internațională pentru Energie Atomică (AIEA) a confirmat că Iranul și-a crescut stocurile de uraniu îmbogățit aproape de nivel militar, însă nu există dovezi că regimul de la Teheran a decis să fabrice arme nucleare.
Aceasta este o diferență crucială între capacitate tehnică și intenție politică. În limbajul dreptului internațional, lipsa unui program activ de înarmare nu justifică o agresiune militară. Cu toate acestea, Israelul a decis să acționeze unilateral, afirmând că a vizat „situri legate de proiectul nuclear al regimului iranian”.
SUA – între distanțare și amenințări
Poziția Washingtonului a fost cel puțin ambiguă. Președintele Donald Trump a avertizat inițial Israelul să nu compromită negocierile. După izbucnirea conflictului, tonul s-a schimbat:
„Statele Unite nu au fost implicate în atacul asupra Iranului în această noapte. Dar dacă vom fi și noi atacați, vom răspunde cu o forță nemaivăzută.”
În același timp, Trump a declarat că un acord între Iran și Israel este posibil și că acest „conflict sângeros” poate fi oprit. Dar tocmai sprijinul tacit sau lipsa de sancțiuni clare din partea Washingtonului a fost perceput la Teheran ca o complicitate indirectă, contribuind la prăbușirea încrederii.
Diplomația, victima tăcută a rachetelor israeliene
Potrivit Hamidreza Gholamzadeh, analist la think tank-ul DiploHouse din Teheran, atacul israelian a compromis definitiv procesul diplomatic.
„Aceste negocieri urmau să evite exact ceea ce se întâmplă acum. Dar nu s-a mers mai departe, pentru că Israelul a decis că e mai util să provoace conflictul decât să aștepte un acord.”
Gholamzadeh este sceptic că discuțiile pot fi reluate în viitorul apropiat.
„Diplomația a eșuat deja. Nu cred că poate fi reînviată prea curând.”
Conflictul Israel–Iran de acum este un război ales de premierul Netanyahu, nu un pericol iminent
Faptele sunt greu de ignorat. Israelul a lansat primul atac militar, în timp ce negocierile erau în pregătire. Retorica de trei decenii a lui Netanyahu a alimentat percepția unei amenințări constante, transformând opinia publică într-un aliat al intervenției. Dar întrebarea fundamentală rămâne: care este obiectivul? Pentru că, așa cum chiar fostul diplomat Alon Pinkas spunea, „nu poți schimba un regim prin lovituri aeriene”.
Ce a reușit însă acest atac este să dinamiteze încrederea, să suspende negocierile și să tragă Orientul Mijlociu în pragul unei noi conflagrații.
Un conflict care putea fi evitat, dar care a fost ales – cu bună știință – ca armă politică.
Flux știri internaționale
