Klaus Iohannis, pe urmele lui Iliescu: campionul prelungirilor fără fluier final

           

Dacă în fotbal prelungirile sunt pentru spectacol, în politica românească ele sunt pentru Klaus Iohannis. Mandatul său al doilea – și teoretic ultimul – a expirat oficial pe 21 decembrie, dar omul nostru pare că a descoperit un nou sport național: „rămânerea”. Cum? Simplu: printr-o decizie controversată a CCR care a anulat alegerile prezidențiale și a stabilit că președintele în funcție rămâne în poziție până la instalarea unui succesor.

De ce să respecte Klaus Constituția când poate să o folosească pe post de scuză? Sigur, aceasta spune clar că, în lipsa unui președinte ales, interimatul poate fi preluat de șeful Senatului. Dar să demisioneze? Ce idee năstrușnică! Iohannis, adept convins al statului pe loc, a ales să-și prelungească șederea la Cotroceni ca un turist încăpățânat care refuză să elibereze camera la check-out.

Cu 3.669 de zile deja la activ, Klaus Iohannis este la câțiva pași de a-l detrona pe Ion Iliescu în cursa „cine stă mai mult la Cotroceni”. Mai are nevoie de doar 177 de zile pentru a egala recordul fostului președinte, care, la rândul său, a avut nevoie de trei mandate și o Revoluție pentru asta. Dar cine mai numără, nu-i așa? În afară de Iohannis, evident.

Demisia ar fi fost soluția elegantă și constituțională. Dar cum știm cu toții, eleganța politică și sacrificiul personal nu fac parte din stilul „la pas prin istorie” al actualului președinte. De ce să predea ștafeta, când poate să continue să o țină în mână, în așteptarea unor alegeri care întârzie mai mult decât trenurile CFR?

Dincolo de statistici și calcule reci, situația ridică o întrebare amară: cât timp mai acceptăm lideri care se agață de funcții ca de un colac de salvare? În timp ce țara așteaptă o soluție politică, Klaus Iohannis pare mai preocupat să-și adauge zile în palmares decât să respecte spiritul democrației.

Până una, alta, România rămâne fără un președinte ales, dar cu unul care refuză să plece. Dacă nimic nu se schimbă, poate ar fi cazul să redenumim funcția în „Președinția de tranziție eternă”. Sună aproape poetic. Sau poate doar ironic.